Ziua aceea de octombrie era chiar frumoasa. Soarele stralucea la amiaza mai abitir ca primavara.

Pe la ora doua, mama veni acasa. Toata saptamana vorbisera amandoi mai mult in soapta. El lipsea aproape intreaga zi si se vedeau doar seara cand in jurul unui pahar cu alcool, tata ii povestea. Oare ce? – ma intrebam atunci nu foarte convins. Caci poti fi convins de raul lumii la saisprezece ani?


8 iulie 1990


Il simt. E pe aici pe undeva. Mereu a fost pe aici, pe undeva. Tu? Adevarul pocneste sub palmele mele chinuite de intrebari. Vorbesti de libertate? O posezi?”

Limitele nu sunt chiar limite, ele clipesc, pentru ca mai apoi sa se piarda prin apropiere. Traiesc doar clipa aceea ce se deconspira in tacere, amitindu-mi-l. Doar... pagina alba. Ma izbesc de pagina alba a sufletului sau.

Si ce e, daca tigara arde langa magnetofon? Doar nu o sa arda... cuvintele lui nu pot arde, nu au voie sa arda... Iti mai amintesti? Erau doar cateva in cartier, ca de altfel si televizorul . “Evadatul”, “Sfantul”... Ce le mai miroseau picioarele... Ei “cui?” Vecinilor, mai ales duminica seara, la meciuri. Ce prostie...

Coala; zvarcolirea dintre mine si ea, sub presiunea penitentei. Mi-e dor. Caut.


Pitesti

Pipai. Intamplarile sunt scrise undeva, maculate de dorinta de strigat. A striga – strigare. Tip. Ei si? “Si iarta-i Doamne, ca n-au stiut ce fac!” N-au stiut ce fac? “Rupeti- mi mainile dar sloboziti-mi gura! Strigatul de adio are totdeauna dreptate...”

Previous Page Next Page Page 2 of 118